M. R. (internată în Casa de Tip Familial Găvana – Piteşti

09 Jul M. R. (internată în Casa de Tip Familial Găvana – Piteşti

 

SURSA: Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

www.mpublic.ro

Citatele sunt redate intocmai, cuvant cu cuvant, fara nici o cosmetizare,  din discutiile purtate cu investigatorul.

 

M. R. (internată în Casa de Tip Familial Găvana – Piteşti)

(a) Date de identificare:

În vârstă de 17 ani, minora se află internată în Casa de Tip Familial de circa un an de zile. Iniţial, a fost internată la un Centru de Primire în regim de urgenţă, deoarece părinţii nu au fost în stare să-i asigure un regim de viaţă şi educaţie corespunzător. Este originară din mediul urban, provenind dintr-o familie formată din trei membri: tatăl, minora şi un frate în vârstă de 16 ani. Tatăl, în vârstă de 46 de ani, a fost bucătar şi zidar, apoi a renunţat la serviciu din cauza băuturii. Este alcoolic înveterat, motiv pentru care şi-a maltratat, în mod frecvent, cei doi copii. Mama, fostă croitoreasă, este despărţită de mai mulţi ani de familie, trăind în concubinaj cu diverşi bărbaţi şi ducând o viaţă imorală. În prezent se află în penitenciar, fiind condamnată la doi ani de închisoare pentru abandon familial.

”Investigatorul – Ce poţi să îmi spui despre tine? Câţi ani ai? Minora – Anul acesta fac 17 ani, în luna noiembrie. I. – De când eşti aici în centru? M. – De anul trecut. I. – Cum a fost viaţa ta până sa ajungi aici? M. – Rea, tata bea, mama se ducea cu alţi bărbaţi, ne-a abandonat pe mine şi fratele meu. Din cauza asta se află la puşcărie. Venea, pleca, iar venea, pleca, nu îi plăcea să stea cu noi. Stăteam mai mult cu tata. I. – De ce crezi că venea şi pleca? Ce o determina să nu stea cu voi? M. – Bărbaţii. I. – Crezi că nu îl iubea pe tata? M. – A, nu! Ce am înţeles eu din relaţia lor e că numai pentru un anumit timp, nu e pentru toată viaţa iubire. Treptat va deveni ură. I. – Nici pentru copii nu s-au gândit să rămână împreună? M. – Nu. I. – Dar s-a vorbit despre aşa ceva? Tu ai auzit discuţii despre aşa ceva? M. – Da, au încercat, dar dacă s-a văzut că nu s-a putut, mama tot venea când nu era tata. Tata lucra până acum 6 ani. Dar acum nu mai lucrează din cauza ei pentru că a început să bea, devenind alcoolic. Are doar 46 de an, dar nu prea mai poate lucra. El are şi diplomă de bucătar şi diplomă de zidar. Şi mama în timpul când era el la serviciu aducea în casă concubini, nu unul, ci mai mulţi. I. – Voi eraţi acasă atunci? M. – Da, pe noi ne dădea afară din casă. Sau dacă o ameninţam că îi spunem tatălui, ne bătea. I. – Cam cât de des se întâmpla ca mama să îşi aducă concubinii acasă? M. – Ea avea concubini şi când era cu tata, dar nu a aflat mult timp. Şi a fost rău când a aflat pentru că tata se îmbăta din cauza ei. Bea, ne bătea şi pe noi, după ce pleca ea. I. – Mama sau tata vin să te viziteze? M. – Mama e la închisoare,. iar tata este acasă, bea în continuare. I. – Bea zi de zi? M. – Când apucă bani, da. Dar acum s-a schimbat. Îşi dă seama că a greşit. Păi înainte când era tata mort de beat, îl adunam noi, eu cu fratele meu, din şanturi, îi făceam de mâncare, îi dădeam cu mâna noastră să mănânce. Aveam atunci vreo 10-11 anişori. I. – Mama cu ce se ocupa? M. – Lucra la croitorie. Lucra, la timpul trecut. I. – Dar ea cum a ajuns la puşcărie? M. – Pentru abandon de familie. A dat-o tata în judecată pentru că nu a mai plătit pensia alimentară. Cred că tata a băgat-o la puşcărie că nu a mai plătit pensia de 8 luni de zile. Ştiţi cât era pensia? Un milion o sută pentru doi copii! 550 de mii la fiecare, ca la proşti. Că ea s-a văitat că nu are bani să plătească. Ea s-a dus prin toată ţara, a colindat toată ţara. Nu a avut niciun stres că suntem noi amărâţi, că poate murim de foame şi că nu avem bani. Ea se distra non-stop cu hăndrălăi, cu concubini. Într-un timp auzisem că e la un hotel, cameristă. Şi eu mă gândeam ce curăţenie o face ea! Ea nu era în stare să facă la noi acasă. Eu de la vârsta de la care am început să merg la şcoală, am început să fac mâncare. La 6 ani jumate făceam cartofi prăjiţi. Şi îmi spunea tata – «măi Mihaela, nu mai umbla la aragaz». «Şi atunci ce mănânci tată, coji de pâine?» Puneam şi eu acolo în ciorbă ce găseam, pentru mine nu conta. Nu m-a învăţat nimeni. Singură am învăţat şi să spăl, şi să gătesc şi să fac muncă necesară în casă sau în grădină. Nu m-au învăţat pe mine mamaia sau tata. M-au învăţat necesităţile, că dacă nu făceam muream de foame. Dacă nu mă duceam prin sat cu sapa … Şi îmi amintesc că era sapa mai mare decât mine. Era coada atâta! Aveam ambiţie ca să pot să merg mai departe. Îmi era aşa milă de fratele meu când îl vedeam aşa mic.”

(b) Climatul familial:

Aşa cum am subliniat deja, minora face parte dintr-o familie dezorganizată, în care mama şi-a abandonat familia, ca urmare a unei conduite imorale, iar tatăl bolnav de diabet şi părăsit de parteneră, îşi ”înneacă amarul” în băutură, maltratându-şi copiii. Spre deosebire de tată, de care se simte, totuşi, legată afectiv, având numai cuvinte de laudă pentru el, minora îşi detestă mama, condamnând-o pentru faptul că şi-a părăsit familia:

I. – Cum ai descrie-o pe mama ta? M. – Nu ştiu, eu nu am mai văzut-o. Calităţi nu prea are, defecte însă o mulţime. Nu era optimistă, nu era genul de om care să facă un anumit lucru în viaţă, era cam după voia lelii. Nu avea un scop în viaţă. Sau poate că avea – fericirea ei. Fericirea noastră nu conta. I. – Ştii la ce vârstă v-a făcut? M. – Era tânără. Cred că avea 16 ani. Tata a cunoscut pe câmp, când ea mergea cu vacile şi tata se ducea la coasă. I. – Mai ştii acum ceva de ea? M. – Pe mama nu am mai văzut-o de nu ştiu cât timp. Nici nu mai ştiu cum arată. E la penitenciar. I. – Dar când era cu voi cu ce se ocupa? M. – Cu nimic. A fost cândva croitoreasă. Când tata a vrut să facă casa, ea a vândut tot, adică cimentul, fierul, lemnul pe care trebuia să îl punem la grinzi. A vândut totul. I – Ce făcea cu banii? M. – Nu ştiu. I. – Pe voi vă îmbrăca? M.– Da de unde! De unde atâta îmbrăcăminte? I. – Şi tata după ce nu a mai lucrat, cum făcea rost de bani? M. – Lucra cu ziua. Vara lucra la coasă, la fân, în grădini. Îi dădeau şi lui oamenii bani. I. – Şi tu ce simţi acum pentru mama ta? M. – Ură. Cu toate că aş vrea să o văd, să îi spun în faţă că «din cauza ta mi s-au întâmplat atâtea». I. – Şi faţă de tata ce simţi? M. – Pentru tata am respect pentru că ştiu că este greu să creşti doi copii singur, fără niciun ban. S-a lăsat pe el şi ne-a crescut pe noi aşa cum a putut. I. – El acum s-a lăsat de băutură? M. – Nu mai bea aşa pentru că are probleme cu ficatul. Are şi diabet şi nu prea mai bea. Dar a băut acum de Paşte, ca tot omul, nu aşa ca înainte. Practic mai bea, mai stă, iar mai bea, iar mai stă. I. – Şi cum se purta cu voi după ce bea? M. – De obicei îl lăsam noi în pace, nu îl stresam. Mai bine îl lăsam să se culce şi după aceea vorbeam cu el – «ai făcut cutare, ai făcut cutare». Ne bătea în rău din cauza mamei. Se simţea părăsit. La prima vedere, tata pare un tip dur, dar când ajungi să îl cunoşti mai bine, e un om foarte inimos, chiar dacă are şi el punctele lui slabe. De pildă, dacă aş fi fost în locul lui tata, nu aş fi putut să uit niciodată pentru că femeia pe care am iubit-o, m-a înşelat. M-a părăsit şi m-a lăsat cu copiii. Şi credeţi-mă, tata, când am fost acum acasă, că am fost acasă o săptămână de Paşte, să îmi reînnoiesc relaţiile de familie … Nu am ieşit, nu s-a ştiut că sunt în Argeş. I. – Cum a fost reîntâlnirea cu tata? M. – Nu ştiu, a fost … Nu a fost prima dată când am mers acasă. Prima dată când m-am dus după 3-4 luni, s-a uitat aşa la mine şi mi-a zis «ai fugit?» «Nu, tati nu am fugit». «Bine, hai pune-te la masă». «Nu, tati că am mâncat». «Nu, pune-te la masă, pune-te la masă». După aceea, când i-am zis să îmi dea şi mie bani ca să mă întorc, mi-a zis – «Nu am măi Mihaela bani, dar uite că mă duc să mă împrumut pentru tine». Şi s-a dus s-a împrumutat de nişte bani şi mi-a adus. Eu sunt genul de persoană … Aici, cu toate că am mai făcut probleme, la început … I-am dat unei fete 100 de mii şi i-am dat unei fete, Georgianei să se ducă să îmi ia o ciocolată că era ziua unei prietene de a mea şi să i-o fac cadou. Ea mi-a pierdut banii şi am bătut-o. Şi după ce că erau singurii mei bani la început şi aici nu prea aveam ajutor financiar, cum ar veni. Că nici dânsul nu poate să ne dea nouă în fiecare zi câte 20 de mii. Nici nu ar trebui dânsul să ne dea, dar la o adică ne mai împrumutăm.”

Din punct de vedere material, deşi au fost perioade când, din cauza părăsirii căminului de către mamă, minora, împreună cu fratele ei, nu au avut ce mânca, totuşi nu se poate spune că familia s-a confruntat cu dificultăţi deosebite, mai ales că tatăl a lucrat în domenii care i-au permis să câştige un venit adecvat.

I. – Dar din punct de vedere material, cum vă ajungeaţi cu banii? Vi s-a întâmplat, de pildă, să nu aveţi ce să mâncaţi? M. – Da, după ce a plecat mama. Dar, de bine, de rău, sunt aici, sunt prezentă, sunt mare. Au fost momente când nu aveam ce mânca, au fost momente când mâncam mămăliguţă rece cu magiun sau mămăligă cu usturoi. I. – Sau să nu aveţi lemne iarna? M. – A, nu, de lemne, nu. Tata când lucra venea cu lemnele pe bicicletă, într-o sacoşă cam atâta, dar venea cu cuburi de lemne de la serviciu, pentru noi. I. – Tata ce a muncit înainte? M. – A fost şi bucătar. A fost şi cântăreţ. A cântat la nunţi când a fost tânăr. Şi bucătar, are diplomă de bucătar-ospătar şi cofetar. Şi are şi în construcţii. El mai mult în construcţii lucrează, nu se mai ocupă de bucătărie că nu mai are răbdare să mai facă prăjituri.”

Referindu-se la climatul familial, minora pune accentul pe conflictele permanente care existau între tatăl şi mama sa, datorită imoralităţii acesteia din urmă, precum şi a cruzimii ei, şi pe faptul că atât ea (minora), cât şi fratele său au fost, de la început copii nedoriţi şi abandonaţi de mama lor. În multe privinţe relatările ei sunt de-a dreptul dramatice şi arată cât de marcată este încă minora de comportamentul mamei sale, ”denaturată” în adevăratul sens al termenului:

”I. – Dar între mama şi tata existau conflicte? S-au şi bătut sau au existat numai certuri? M.– Da, existau nu numai certuri, ci şi conflicte, nu ca în orice familie. Că de exemplu în familia de vis-a-vis poate că există certuri, dar nu cu pumni sau cu altceva de genul ăsta. Pe tata când se îmbăta, nu când era treaz, îl bătea mama de îi suna apa în cap. Şi pe urmă ne punea pe noi să îi zicem că a căzut pe scări şi şi-a spart nasul, săracul. Îi făcea vânt pe scări, să cadă în cap şi să moară. Sau arunca cu cuţitul după el. Dacă tata nu se ferea după colţul casei, îi intra cuţitul în spate. Da, dar se întorcea roata. Seara tata era beat, ziua era treaz şi o lua la pumni pe ea. Era pe reprize. Bine că fratele meu nu a luat obiceiurile lor. E greu să vezi o familie în care ai trăit …I. – Te-ai simţit vreodată nedorită în familia ta? M. – Da, că pe mine mama a vrut să mă omoare de mică. Şi aşa ştiu că nu am fost dorită de mama. Nu a vrut să mă aibe pentru că eram fată. Mi-au povestit tata, mamaie, că atunci când aveam 2-3 luni … chiar îi întrebasem pe toţi să văd dacă e adevărat, dacă povestea coincide … ea a plecat la Maramureş, că eu de fel sunt din Maramureş. Sunt jumătate maramureşeancă şi jumate argeşeancă. Şi a plecat la Maramureş şi m-a luat cu ea. Nu, aveam, de fapt, un an. Fratele meu avea câteva luni. Şi era iarnă şi mi-au zis femeile că pe fratele meu l-a lăsat la uşa lui mamaie, în frig, cu o plasă de haine. Şi când a văzut mamaie că l-a lăsat, a strigat după ea, şi mama a fugit repede în maşină şi a plecat cu un vecin şi cu mine. Şi după un timp, după 2-3 luni, că tata tot încerca să dea de ea, că pe fratele meu nu putea el să îl crească, că era sugar. Şi după un timp, a venit mama înapoi şi tata nu a vrut să o mai primească. Dacă înainte tata s-a rugat de ea să vină, acum nu a mai vrut să o primească. Şi mama l-a ameninţat pe tata, i-a zis – «dacă nu mă primeşti, eu pe fată o leg de mine şi eu mă leg de picior cu un bolovan şi mă arunc în canal cu tot cu ea». Şi tata, pentru mine, a acceptat-o înapoi. Deci nu eram copilul dorit. Şi când plângeam noaptea, mama a vrut să mă asfixieze cu perna. Eram micuţă, plângem şi ea se enerva pe mine şi mă bătea pe mine. Ce mamă! Să fie un exemplu pentru toţi. Familiile care sunt aşa sfârşesc rău, prin a se ucide, prin despărţire. Eu mă bucur că s-au despărţit şi nu s-au omorât unul pe altul. I. – Dar de ce se certau şi se băteau? M. – Din cauza ei. Numai din cauza ei, că pleca cu alţi bărbaţi. Îi aducea în casă, veneau vecinii. Pe noi nu ne credea tata, că eram mici. Credea că minţim. Dar când a auzit de la vecini că – «Da, Marcele aşa e! …». Pe noi mama odată când am vrut să îi spunem lui tata, să o dăm în gât, să o pârâm, cum ar veni, ne-a legat de prun. Era iarnă, ne-a dezbrăcat complet, aveam doar chiloţii pe noi. Ţin minte că pe mine m-a legat cu lanţul de prun, iar pe fratele meu de păr, cu şorţul. Aveam picioarele negre de la zăpadă. Negre-negre. Şi a sărit o vecină – «ce ai Mario cu ei, ce ai cu ei? Nu vezi că sunt nişte copii?» I-a zis – «Dă-i încolo, că mă pârăsc pe mine lui taică-său?» «Aşa îţi trebuie Mario, dacă tu nu ai grijă de ei. Cum vrei să ţină la tine?». Nici mie nu îmi plăcea când îl vedeam pe tata că suferă. Cu toate că o fi el aşa cum e, dar eu niciodată nu l-am acuzat pe tata. Şi ştiu că nici nu e bine să îţi judeci părinţii. Să fie judecaţi de Dumnezeu. Dar până la urmă, dă-o încolo de treabă, nici aşa să îşi bată joc. Tata îi aducea mâncare, cum ar veni, îi aducea o pâine pe masă să mănânce şi ea şi noi. El făcea eforturi şi pentru ea şi pentru noi să se ducă la muncă, să tragă acolo zi de zi. I. – Dar tata îi zicea vreodată să nu se mai poarte aşa cu copiii? Vă lua apărarea în faţa ei? M. – Ne lua apărarea, dar până la un moment dat când a început ea să bage intrigi. Noi fiind copiii, ce să ştim? Plus că tata nu ştia. Ce îi spunea cineva?”

În schimb, minora are relaţii foarte bune cu fratele ei mai mic, care, la fel ca şi ea, a fost un copil nedorit de mamă, împărtăşind acelaşi destin cu sora lui:

”I. – Şi fratele tău e mai mare sau mic? M. – E mai mic cu un an. I. – Şi cum te înţelegi cu el? M. – Foarte bine. Şi mă bucur că de fiecare dată când mă duc acasă …, el e cam bolnăvior. El a fost mai mic, a fost mai sensibil, mai părăsit de soartă cum ar veni, pentru că eu am crescut, mi-am dat seama, dar el a rămas cu trauma aia, că îmi zicea mie – «Aoleu, când o veni mama, să vezi ce o bat, să vezi ce o omor în bătaie». El fiind băiat, poate avea şi el nevoie de o mamă. Toată lumea vrea să aibă o mamă, dar dacă nu e, nu e. Dar mă înţeleg foarte bine cu el cu toate că înainte ne băteam ca chiorii, de ajungeam ori la bal, ori la spital. Era în joacă, dar din joacă dădeam în bătaie. Dar acum, nu ştiu, s-a schimbat, e mai matur, are 16 ani. Îşi dă şi el seama de nişte lucruri. Îl ajută şi pe tata la muncă. Face şi fratele meu rost de bani ca să aibă şi el o pâine. Deci mai mult fratele meu munceşte. El e şi la şcoală, şi munceşte, tot aşa cu ziua. E în clasa a VIII-a, l-a dat mai târziu, nu a rămas repetent.”

După abandonul căminului familial de către mamă, tatăl minorei împreună cu cei doi copii s-au mutat, întro casă modestă, bătrânească, la bunica (mama tatălui), unde au locuit în aceeaşi curte cu unchiul (fratele mai mic al tatălui) şi mătuşa. Acolo a avut însă parte de rele tratamente din partea bunicii, care, între altele, ascundea mâncarea de minoră şi de fratele ei, motive pentru care minora a fugit de acasă:

I. – Tata nu şi-a pus niciodată problema să se recăsătorească? Să îşi ia o soţie mai bună, care să aibă grijă de voi? M. – Nu, pentru că nimeni nu vroia să aibă grijă de doi copii. I. – Deci voi cum locuiaţi? M. – Înainte stăteam cu chirie, dar ne-au spus oamenii că dacă plătim o anumită perioadă de timp în avans ne dădeau casa nouă. Dar cum tata nu a mai fost cu mama şi s-a lăsat şi de serviciu, s-a lăsat de tot şi s-a apucat de băutură, am plecat din casa aia şi neam mutat la mamaie. Unchiul meu, fratele tatălui, are o cameră … deci este o casă bătrânească cum ar veni. Are 2 camere, o bucătărie, o cămară şi un hol şi vis-a-vis este casa noastră … unde am vrut să construim o cameră, dar nu am avut posibilităţi. Dar eu, de când sunt cu tata, am stat într-un fânar. Acolo unde avem noi casa, că bunica mea a băgat fân în casă. Fugisem de acasă şi eram pe drumul acela … şi ziceam «mi se întâmplă ceva, nu mai îmi pasă. Mor, mor. Nu mor, tot aşa». Plecam, nu mâncam. Am stat trei ani de zile acolo în fânar. Ajunsesem slabă băţ. Şi iarna când îmi era frig îmi băgam picioarele în fân să mă încălzească. De unde să mă încălzească? Eu mă mir cum de mai trăiesc în ziua de astăzi. I. – De ce te refugiasei acolo? M. – Pentru că nu mă înţelegeam cu mamaie. Îmi zicea că mănânc mult. Ea ascundea mâncarea în haine pentru fiul-său. Când a găsit tata mâncarea, a dat-o la o mie de draci. De aceea, m-am refugiat acolo pentru că nu mă înţelegeam nici cu tata în momentul acela. Nu mai era de înţeles. Începuse să bea iarăşi, iar mamaie mă tot cicălea la cap.”

Din relatările minorei, adevărate sau nu, bunica dinspre tată, despre care are o impresie extrem de proastă, are o relaţie incestuoasă cu fiul mai mic (fratele tatălui minorei), din care cauză îl ”favorizează” pe acesta în detrimentul fiului mai mare şi al copiilor:

”M. – Mama lui nu îl suportă pe tata, că e cel mai mare. Îl suportă pe băiatul cel mai mic pentru că s-a culcat cu el şi a devenit o relaţie pasională, cum ar veni. Îi dădea lui toată mâncarea, de noi o ascundea. Şi pe tata nu îl suportă. Deci bunica mea şi unchiul meu trăiesc împreună, cu toate că stă şi cu nevasta lui în casă.”

O impresie la fel de proastă o are minora în legătură cu bunica dinspre mamă şi cu alte rude ale acesteia:

”I. – Despre bunica ta din partea tatălui mi-ai vorbit, dar despre bunica din partea mamei ce poţi să îmi spui? M. – E o beţivă ordinară, mă scuzaţi că folosesc expresia, dar nici mucii nu îi arunci pe ea. E beţivă şi e singură. Nu o stresează nimeni. Fraţii lui mama sunt plecaţi. Mama mai are o soră, care a făcut la fel. Are cinci copii – două fete în Turcia şi trei copii aici. Şi aia i-a lăsat tot în voia lelii. Şi aia avea scopuri în viaţă … Ce sprijin să primesc din partea lor? Nici pomeneală. Păi când m-am dus acum, face mamaie la mine – «să ieşi afară din curtea mea!» Dar ştiţi cum a ţipat? A zis că eu şi cu mama nu avem ce căuta acolo. Atunci am zis şi eu – «gata, e ultima oară când mai vin». Pe frate-meu îl suportă. El e altceva, e bărbat. E cu treaba lui, va avea viitorul lui.”

(c) Informaţii cu privire la abuzul sexual:

La vârsta de 8 ani, minora a fost violată, în casa familiei, de către unchiul ei (fratele tatălui, în prezent decedat), aflat sub influenţa alcoolului, viol care a traumatizat-o psihic. Deşi a povestit mamei ceea ce i s-a întâmplat, aceasta nu a reacţionat în nici un fel pe motiv – spune minora – că ar fi fost ”plătită” de agresor:

M. – Cu toate greutăţile astea am fost mereu sus. I. – Nu ai căzut deloc? M. – Am căzut psihic pentru că la vârsta de 8 ani am fost violată de un bărbat de 24 de ani. Acum a murit, a avut un accident de maşină. I. – Îţi era rudă sau era străin? M. – Era rudă, îmi era unchi. Era vărul tatălui, cum ar veni. I. – Poţi să îmi povesteşti pe scurt cum s-a întîmplat? M. – A intrat în casă, momindu-l pe fratele meu, dându-i de lucru, spunându-i să se ducă la magazin. Eu i-am făcut semn fratelui meu, lui Gabi, să nu plece. Dar omul acela i-a dat şi bani, mai mulţi bani şi s-a întâmplat. A intrat în casă, m-a încuiat şi asta a fost. I. – S-a întâmplat o dată sau de mai multe ori? M. – O dată, dar eu având 8 ani, am rămas traumatizată până la 14 ani când mi-am dat seama că poate a fost destinul, poate aşa mi-a fost scris. I. – Ai povestit părinţilor ce ţi s-a întâmplat? M. – Le-am zis, dar problema a fost că pe mama a plătit-o să nu spună nimic. A acceptat pur şi simplu banii şi a plecat. I. – Şi tata? M. – Mama mi-a zis să nu îi spun tatălui, şi nu i-am spus. Cred că tata îl băga direct la puşcărie. Şi în prieteni nu am avut încredere. Şi nici acum nu mai am încredere în niciun prieten. Poate să îmi arate el că ţine la mine şi că îmi dă case şi vile, că nu am încredere. Că orice prieten în faţă îţi zice una şi în spate, te vorbeşte şi te drăcuieşte. I. – Şi unde s-a petrecut fapta asta? M. – La noi acasă, la Curtea de Argeş. I. – Părinţii erau plecaţi, nu? M. – Tata era la serviciu şi mama nu ştiu pe unde era. Niciodată nu am ştiut pe unde era. I. – Dar tu ai simţit că vroia chestia asta mai demult sau a fost ceva de moment? M. – Nu, el era şi beat şi cred că nu şi-a dat seama.”

De asemenea, atunci când minora avea 14 ani a fost victima unui viol colectiv. Din spusele ei, rezultă că fost acostată, seara, pe stradă de un grup format din şapte inşi, care au băgat-o într-o maşină, au lovit-o şi violat-o. Deoarece a fost ameninţată de ei, minora a fost nevoit să ţină sub tăcere ceea ce i s-a întâmplat, până ce a intervenit poliţia. Declară însă investigatorului că a fost şi, în continuare, urmărită de agresori:

I. – Fratele tău este şi el aici la centru? M. – Nu, este acasă. I – De ce tu ai ajuns aici şi fratele este acasă? M. – Am avut o problemă mai delicată. Au venit cei de la Trafic de Persoane şi m-au luat. Nu numai că am fost violată la 8 ani, dar am fost violată şi la 14 ani, de 7 inşi. Aici în Piteşti. Nu mai ştiu pe unde, că nu mai ţin minte. I. – Undeva pe stradă? M. – Nu, nu pe stradă. M-au luat din staţie. Eu aşteptam autobuzul. Ieşisem seara târziu, pe la 6. Şi iarna, că în ianuarie s-a întâmplat, se întunecă devreme. Şi pe la 6 era întuneric. M-au băgat în maşină. M-au lovit, m-au bătut şi m-au violat. I. – Dar ţi-au dat drumul după evenimentul respectiv? M. – Dimineaţa mi-au dat drumul, dar după aceea m-au tot căutat. M-au căutat acasă, i-au ameninţat pe ai mei să le spună unde sunt. I. – Şi tu ce ai făcut după aceea? Te-ai dus la poliţie? M. – Nu am putut să spun că mă ameninţaseră. Dar au aflat dânşii. Şi bine că au aflat. Nu ştiu cum au aflat că nu mi-au dat prea multe informaţii. Ajunsesem rău de tot. Nu mai puteam, nu mai aveam încredere în mine. Mă lăsam la voia întâmplării. Dacă mi se întâmplă ceva, îmi spuneam, bine că de abia scapă lumea de mine. I. – Nu ai putut să vorbeşti cu nimeni? M. – Nu, pentru că e ceva care nu se poate spune. Mai ales aici. I. – Dar cu cineva din familie? M. – Nu. I. – Dar nu i-a prins poliţia? M. – Nu, sunt daţi în urmărire. I. – Tu ai dat vreo declaraţie? M. – Am dat. Am fost şi la judecător. Dar trebuie să îi prindă pentru că nu sunt numai eu victima, sunt mai multe fete din Argeş. Dar eu am fost mai cu tupeu şi când m-au întrebat agenţii eu am crezut că sunt puşi de ăştia pentru că orice se poate întâmpla, să vină unii sub formă de agenţi. Să spună că sunt agenţi şi să zică – «vino cu mine». Şi eu le-am spus – «domne, mie îmi arătaţi legitimaţia». Mi-au arătat legitimaţiile şi am zis – «bine, în sfârşit am şi eu cu cine vorbi». Prima dată nu am prea vrut să spun pentru că mi-a fost frică, dar după aceea mi-am dat seama că ştiu mai multe treburi. Şi le-am spus încet-încet. A fost totul bine. Dar acum câteva luni, eram la şcoală şi am văzut pe cineva, pe un tip într-un taxi. S-a uitat la mine, am pus capul în pământ şi nu am mai apucat să traversez pe trecerea de pietoni, am traversat direct. Nu conta dacă era vreo maşină, dacă nu era. Am traversat aşa. Şi am mers într-o fugă în clasă şi am stat acolo. Eram gata să plâng. I. – Şi i-ai mai văzut de atunci? M. – Nu, dar m-au urmărit la şcoală. Din cauza asta nu am mai mers la şcoală. Mergeam doar atunci când stiam eu, când sunam lumea şi îmi spunea «Stai liniştită, nu este nimeni prin preajmă. Vino la şcoală». O prietenă de a mea era să îmi facă „cheie” (subl. ns. – să o prindă în capcană sau să-i întindă o cursă), cum se zice. A vrut să mă lase să mă prindă. O ameninţaseră, o violaseră şi pe ea. Şi ea avea 19 ani, deci era deja majoră. Mie mi-au spus poliţiştii de la Omoruri că dacă nu plecam acum eram prin ţările calde. Făceam Spania, Italia, Olanda etc.”

Consecinţele violului suferit au lăsat urme adânci în viaţa minorei, care a voit chiar să se sinucidă din această cauză, cu atât mai mult cu cât nu a putut spune celor apropiaţi ceea ce i s-a întâmplat:

”I. – Bine că ţi-au dat drumul atunci. M. – Bine că nu au chemat mai mulţi. Au vrut să cheme mai mulţi. Eu am vrut să mă arunc. Scăpasem într-un moment, că ieşiseră la ţigară. Şi am vrut să mă arunc de la etajul 4. Nu mai puteam. Mergeam într-un fel aşa, foarte crăcănat. Când am ajuns în Argeş, când am ajuns acasă, credeţi-mă m-am pus în genunchi şi am pupat pământul. Se uita lumea la mine, dar eu am pupat pământul. Aşa se întâmplă când nu ai mamă lângă tine, când nu ai cu cine să vorbeşti, când te lasă la greu. I. – Părinţii au simţit că e ceva schimbat la tine, că se întâmplă ceva cu tine? M. – Nu, pentru că nu am părinţi care să fie sensibili la aşa ceva. Tata dacă era mereu beat, drogat, pentru că devenise un drog pentru el. Mama, dacă era unde era, şi nu venea cu lunile acasă, poate chiar cu anii. Eu ce să mai fac? Unde să mă duc să caut ajutor? Cu mamaie nu puteam să vorbesc că aia e sărită de pe fix. Ea e cu bătrâneţea. Cu unchiul meu nu puteam să vorbesc pentru că e plecat pe TIR şi nu ai cu cine vorbi. Am ţinut în mine. Ţineam în mine şi îmi făceam rău. Până la o anumită limită când nu am mai putut suporta. I. – Aveai coşmaruri? M. – Aoleu! Visam figurile acelea, nu numai noaptea. Le aveam întipărite în minte, le zăream oricând faţa. I. – Ai fost nevoită să mergi la spital? Ai suferit răni mai grave? M. – Nu. Zic eu că nu, dar în interiorul meu nu mai eu ştiu ce este. I. – Nu ai făcut niciun control de atunci? M. – Nu. Îmi era frică. Dacă cumva se atingea vreun băiat de mine, eu făceam crize din acelea de genul «Lasă-mă în pace! Ce te atingi de mine?» Nici cu un deget nu putea să mă atingă. Acum am trecut un pic peste. I. Aici la Centru ai discutat cu un psiholog? M. – Am discutat cu doamma psiholog, dar ce să îmi facă dânsa dacă eu … ea mă poate ajuta să vorbesc cu ea, să mă descarc, dar dacă eu visez sau dacă am anumite figuri pe care nu le pot uita, ea ce poate să îmi facă? Că este vorba de viaţa mea, nu mi le poate scoate nimeni din minte. Pe mine m-a traumatizat. Când mă duc la şcoală, mă gândesc – Doamne, Doamne … mă rog la Dumnezeu înainte până plec, chiar dacă nu mă vede lumea atât de credincioasă. Am şi eu puncte slabe. ”

(d) Alte forme de abuz suferite:

Abuzul fizic:

Conform relatărilor minorei, ambii părinţi au maltrat-o fizic, la fel ca şi pe fratele ei: mama pentru că avea impresia că-i strică intimitatea din timpul relaţiilor sexuale avute cu alţi bărbaţi aduşi în casă sau pentru că avea convingerea că minora şi fratele ei povestesc tatălui despre aceste relaţii, iar tatăl, adeseori chiar din nevoia de a căuta ”ţapi ispăşitori” pentru necazurile provocate de partenera de cuplu. Iar pedepsele fizice din partea ambilor părinţi erau deosebit de aspre:

”I. – Mama ta te bătea M. – Da, şi pe mine şi pe frate-meu, mai ales dacă o ameninţam că îi spunem tatălui că-şi aduce concubini în casă, ne bătea. Şi nu bătaie cu palma la fund, cum se zice, bătaie cu cârligul de la sobă, cu catarama de la curea. Iar tata ne bătea şi el. I. – De ce? M. – Dădea vina pe noi. Credea că noi suntem vinovaţi, că numai din vina noastră s-au întâmplat toate astea. I. – Alte pedepse din astea v-a mai aplicat mama? M. – Ne punea pe … ştiţi cum este piatra? Are pietricele din alea mici şi colţuroase. Pe noi ne punea cu genunchii pe ele, că făceam prostii, că aşa, că aşa. I. – Ce făceaţi de exemplu? M. – Ne jucam, ne mai băteam. Ei i se părea nu ştiu cum, că nu poate să aibă intimitatea ei cu bărbaţii. I. – Dar în familie părinţii v-au serbat vreodată zilele de naştere? M. – Nu. Poate la început, când eram noi mici şi ei se înţelegeau bine, dar eu nu mi-aduc aminte. Poate că nu ne-au făcut niciodată, nu ştiu. Ştii de ce am eu dintele spart? Datorită mamei. M-a pus să mătur şi nu am putut să mătur. Era o mătură cu o coadă din aceea mare, ca la ţară. Şi eu nu am putut că era mătura mai mare decât mine. Pe mine la 6 ani jumate ma dat la şcoală. Era mai mare ghiozdanul decât mine. Şi nu am ştiut să dau cu mătura şi mi-a dat cu mătura în faţă. Şi mi s-a spart dintele de jos. Pe mine m-a lăsat marcată, fizic m-a lăsat marcată. M-a lăsat cu un indiciu ca să mă recunoască. I. – Mai ai astfel de amintiri? M. – Mai am una cu fratele meu. Să vedeţi pentru ce motiv am luat noi bătaie. De la nuntă, mama păstrase nişte farfurii. Eu cu fratele meu le-am luat şi ne jucam cu ele ca pe nişte OZNuri. I le aruncam lui frate-meu şi frate-meu le lovea jos de pom. Şi s-au dus toate. Ăsta a fost un motiv pentru care am luat bătaie. Sau la masă, când eram la masă. Şi noi copii, mai râdeam. Când i-a dat lui frate-meu una! Ţin minte că avea castronul în faţă şi când i-a dat mama un capac l-a băgat cu capul în mâncare. I-a intrat şi faţa în castron. I.– El ce face? Vrea să dea la liceu? M. – Da, cu toate că nu prea învaţă. Nu prea îl duce mintea de la atâtea bătăi, numai în cap, numai în cap. A avut şi capul spart, 12 copci. Eu am fost mai rezistentă. Mama dădea în mine dădea şi nu plângeam. Râdeam şi o enervam şi mai rău. Sau din cauza fratelui mă bătea şi pe mine sau din cauza mea, îl bătea şi pe el. Zicea să nu existe diferenţe. I. – Cam cât de des se întâmpla să vă bată? M. – Cam de trei ori la două zile. Existau zile în care mai bine fugeam. Mai bine ne duceam pe câmp decât să mai stăm acasă să ne bată. I. – Deci aţi fugit din cauza bătăilor? M. – Da, şi am stat prin pod şi o dată, mai mult timp, în fânar. De atâtea bătăi de la mama şi tata eu cu fratele meu ajunsesem negri pe spinare. Ştiţi ce înseamnă aia negri de urme de bătaie? Eram negri-negri de nu puteai să pui un deget. Nu aveai unde să vezi o pată de lumină, cum ar veni. Biciuri, aoleu! Nu vreau să îmi mai amintesc.”

Abuzul psihic:

Aşa cum rezultă din cea mai mare parte a declaraţiilor, explicite sau implicite, ale minorei, abuzul fizic suferit din partea părinţilor a fost complementar cu cel emoţional. Minora nu a fost nici îngrijită, nici ocrotită de mamă şi s-a simţit abandonată de către aceasta, iar tatăl, faţă de care ea se arată tolerantă, s-a preocupat, doar în mică măsură, de problemele minorei, atât din cauză că a fost abandonat de parteneră, cât şi pentru faptul că a devenit alcoolic. Totuşi, în opinia minorei, tatăl ei s-a implicat în educaţia ei, fiind, spre deosebire de mamă sau bunică, apropiată de minoră:

Investigatorul – Şi cum te simţeai după ce mama ta te bătea? Minora – Mama mă bătea de mică. Eram mică, bebeluş, cum ar veni. De ce credeţi că plânge bebeluşul? Că simte el ceva. Poate că s-au certat păriţii şi eu simţeam şi plângeam. Iar mai târziu mama ne-a abandonat. Aşa mamă am avut! Cine nu are nevoie de mamă? Cea care te creşte, te ţine nouă luni în burtă şi după aceea să te arunce la gunoi, cum ar veni. Practic, aşa ne-am simţit eu şi fratele meu, lipsiţi de soartă. Alţi oameni ar trage cu dinţii să aibă copii, dar la noi, în familie…, aşa a fost să fie, fără mamă. I. – Dar de tatăl tău ce poţi să-mi spui? M. – Eu nu îl judec pe tata. Tata, mie mi se pare, este un om care a putut să ne crească chiar dacă a fost singur. Nu suntem morţi, nu ne-am omorât între noi, nu ne-a omorât tata. Suntem mari, suntem sănătoşi. El nici nu putea să facă prea mult. Din cauza mamei s-a apucat de băut şi a făcut şi el ce putea pentru noi. I. – Dar aşa stăteaţi de vorbă cu mama, cu tata despre chestiuni legate de viaţă? M. – Nu, nici vorbă. Mie când mi-a venit ciclul, nu mi-a spus mama, că mama nu era lângă mine. Mie mi-a spus tata. Mie parcă mi-a picat castronul în cap. Nu ştiam ce e ăla. Şi mi-a spus tata – «Se pune aşa, se ia aşa etc.». Deci nici măcar lucrul ăsta nu mi l-a spus mama. Şi mai ales cum să îi spun eu tatii momentele prin care am trecut acum? Şi acum mă gândesc cum o să trăiesc pe viitor? O să îmi reproşeze bărbatul. Pentru că dacă ţin la el, am să îi spun. De ce să am secrete faţă de el? Dacă vrea să înţeleagă bine, dacă nu, tot aşa. I. – Dar mai ştii şi alte cazuri de abuzuri din astea sexuale petrecute în familie? M. – Nu, sunt cazuri rare. Am încercat să vorbesc şi cu mamaie, dar dacă nu se poate, nu se poate. I. – De ce spui că nu se poate vorbi? M. – Nu sunt interesaţi de mine.”

(e) Situaţia minorei în prezent:

Minora spune că se simte în relativă siguranţă în Casa de Tip Familial, unde nu doreşte să rămână decât până va împlini vârsta de 18 ani. După ce va fi externată, ea îşi doreşte să se întoarcă, acasă, la tatăl ei, propunându-şi să se angajeze undeva, iar cu o parte din banii câştigaţi să poată să extinda casa unde locuieşte acesta. În concordanţă cu declaraţiile, preferă să nu meargă la şcoală din cauză că îi este ruşine de colegi în legătură cu violul căreia i-a căzut victimă şi se teme încă de agresori:

”I. – Şi aici cum te-ai adaptat? M. – Prima dată când am ajuns aici am început să plâng. Înainte am fost la centrul de primire urgenţă, pe Calea Bucureşti. Când m-am văzut acolo prima dată mi-am tăiat venele (subl. ns. – Rezultă de aici că minora a avut două tentative de sinucidere) pentru că nu judecam. Acum regret că îmi va rămâne semn toată viaţa şi poate copiii mei când or să vadă or să mă întrebe – «Mamă, ce ai la mână? E, mamă, am fost şi eu prostuţă». Aici m-am adaptat bine pentru că din septembrie anul trecut … nu din septembrie, din noiembrie de când am început să merg la şcoală, că nu au putut să îmi bage dosarul … I. – Vrei să te întorci în familie, alături de tata? M. – Da. Avem şi o casă în construcţie şi nu ştiu cum am să fac eu, că în mine este baza, să am un serviciu şi să îmi fac măcar o cameră a mea. Să am şi eu unde trage, cum ar veni. I. – Şi crezi că poţi tu să faci că eşti micuţă? M. – Am să împlinesc 17 ani. La anul, dacă mă ajută Dumnezeu, pot să am şi eu o diplomă, pot să lucrez şi eu într-un domeniu. Depinde, dacă am face şi nişte cursuri de coafor, dar nu sunt sponsorizări. Ar trebui să se oganizeze astfel de cursuri pentru că cum să iasă un copil la 18 ani? Cu ce să iasă la mână? Cum să se descurce în viaţă? Cu toate că îi dă de aici Ministerul 2-3 milioane, nu îţi ajung nici o lună. I. – Dar aici la Centru ce activităţi desfăşuraţi? M. – Dimineaţa lucrăm cu educatorii. I. – Ce anume lucraţi? M. – Gen cursuri şcolare. Eu nu lucrez, că sunt mare şi ştiu deja. Cei mici lucrează. Mai ieşim tot cu educatorii în parc, că avem un parc aici. I. – Dar la şcoală mergi? M. – Nu prea vreau să mă mai duc pentru că este diferită şcoala, sunt diferiţi colegii. Ei sunt cu bani. Şi mă simt aşa, nu ştiu, ca ultimul om, ca un nimeni. Şi deşi nu ştiu că sunt aici (la centru), că dacă ar şti că sunt aici m-ar trata ca pe ultima cârpă pe care o iei şi o laşi să o sufle vântul. M. – Dar înainte să ajungi aici la centru mergeai la şcoală, nu? M. – Nu mergeam din cauza problemei mele. Şi aici îmi este frică pentru că este Piteşti şi este mai mare. Şi am fost urmărită şi la şcoală. I. – Când poţi pleca de aici? M. – Pot să stau până la 18 ani, adică până devin majoră, sau dacă continui şcoala pot să stau până la 26. Problema este că eu nu vreau să stau aici că nu mă simt ca la casa mea. Aici, cum ar veni, stau să mă relaxez, să îmi limpezesc gândurile, să nu mai am frica aceea în mine că oricând mă pot prinde şi de aceea nu pot să ies nicăieri. Aici cu timpul poate că mă uită. Poate, dar nu ştiu sigur, că orice pradă care nu e găsită sau nu este luată la momentul respectiv devine mai tentantă.”

No Comments

Post A Comment